Sandford Fleming – inginerul care a inventat fusurile orare

Atunci când îţi planifici o călătorie în străinătate, chiar şi când mergi în Marea Britanie sau Ungaria, este important să ştii fusul orar al ţării respective, pentru a cunoaşte cu precizie ora reală la care aterizează avionul sau programul diverselor evenimente la care intenţionezi să participi.

O asemenea informaţie este uşor de aflat şi reprezintă în prezent o formalitate, astfel că nici măcar nu ne gândim cum s-a ajuns la un consens în privinţa orei pe glob şi cum se măsura timpul înainte de implementarea fusurilor orare.

Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, fiecare ţară şi, în multe cazuri, fiecare oraş dintr-un stat îşi stabilea timpul independent în funcţie de răsăritul şi apusului soarelui, fără să ia în calcul timpul stabilit de vecini.

De regulă, ora localităţii respective era afişată prin intermediul unui ceas amplasat strategic, de regulă pe turla bisericii principale, pentru ca locuitorii să poată afla în permanenţă cât este ceasul.

Sandford Fleming

Intră în scenă Sandford Fleming

În 1876, Sandford Fleming era un inginer canadian născut în Scoţia care se afla într-o călătorie de afaceri în Irlanda. El a pierdut un tren local din cauza faptului că mersul trenurilor era tipărit cu orele PM aferente după-amiezii şi serii în locul orelor AM alocate pentru primele 12 ore ale zilei.

A fost momentul în care şi-a dat seama că utilizarea unor fusuri orare standard pe întregul glob ar simplifica foarte mult călătoriile între oraşe şi ţări, astfel că i-a venit ideea unui ceas standard cu 24 de ore.

Trei ani mai târziu, Fleming a propus oficial în cadrul unei întâlniri a Insitutului Regal Canadian apariţia unui timp de referinţă pentru toate celelalte state care să aibă centrul la meridianul de zero grade. Acesta se intersectează cu localitatea britanică Greenwich, astfel că ora universală a fost botezată (Greenwich Mean Time), înlocuită în prezent cu UTC.

În cadrul proiectului propus de Fleming, fiecare ţară urma să-şi stabilească ora oficială în funcţie de poziţionarea geografică faţă de meridianul de zero grade: la fiecare 15 grade spre Est se adăuga o oră, iar la fiecare 15 grade spre Vest se scădea o oră din timpul GMT.

Harta fusurilor orare (click pentru versiunea hi-res)

Adaptarea proiectului la realitate

Evident, graniţele statelor sau a regiunilor unui stat nu se suprapun exact peste meridianele geografice, motiv pentru care fiecare stat în parte a optat pentru un anumit fus orar, cât mai apropiat de realitate în funcţie de amplasarea geografică. Aşa se face că România este în prezent cu o oră înaintea ţărilor din Centrul Europei şi cu o oră în urma Moscovei.

Deloc surprinzător, numeroase state ale lumii au privit cu reticentă propunerea lui Fleming, însă în 1885 fusurile sale orare au fost adoptate de câteva ţări importante, iar până în 1929 toate statele importante de pe glob trecuseră la utilizarea acestora.

Din motive istorice, unele ţări au preferat să adopte un fus orar împărţit nu la oră, ci la jumătate de oră, iar printre acestea se numără Iran, India sau Afganistan. În plus, China a decis să folosească un singur fus orar pe tot teritoriul ţării, deşi conform regulii lui Fleming ar trebui divizată în 5 fusuri orare distincte.

Cum a reuşit Fleming să impună fusurile orare?

Probabil te gândeşti că, uneori, şi tu ai idei care par geniale, capabile să schimbe lumea, precum ideea fusurilor orare, dar îţi dai seama imediat că nu ai nicio putere de decizie la nivel înalt. Prin urmare, cum a ajuns lumea să adopte sistemul propus de inginerul Fleming?

Ei bine, Fleming nu era tocmai un inginer oarecare. Născut în Scoţia în 1827, el a emigrat în Canada la vârsta de 18 ani şi a lucrat ca topograf în oraşul Peterborough (există unul cu acelaşi nume şi în Marea Britanie), pentru ca în 1849 să devină inginer la Grand Trunk Railway, unul dintre sistemele canadiene de căi ferate. În acelaşi an, el a fondat Institutul Regal Canadian împreună cu mai mulţi prieteni, iar în 1851 a lansat primul timbru poştal canadian.

Datorită calităţilor demonstrate, Fleming a fost promovat ca inginer-şef al Căilor Ferate de Nord din Canada în 1855, iar din 1863 s-a ocupat de construcţia “Northern Railway of Canada”, una dintre principalele linii feroviare din Canada care avea să fie inaugurată în 1872 şi să rămână funcţională până în 1912. Noutatea adusă de Fleming a fost reprezentată de podurile din fier, care au înlocuit treptat podurile din lemn.

Ulterior, el a ajuns să lucreze la compania Canadian Pacific Railway, pentru care a intiat un proiect de cale ferată care să lege coasta Atlanticului de coasta Pacificului prin Munţii Stâncoşi, însă acesta a fost finalizat după retragerea sa din activitate.

Proiectul pentru fusurile orare a fost anunţat prima oară de Fleming în cadrul Insitutului Regal Canadian, care între timp căpătase o recunoaştere importanta a valorii sale.

În 1902, canadianul şi-a văzut un alt vis cu ochii, după ce proiectul care lega prin telegraf toate coloniile Imperiului Britanic a fost finalizat, iar ulterior s-a retras la Halifax, acolo unde a încetat din viaţă în 1915 la vârsta de 88 de ani. În prezent, ca recunoaştere a contribuţiilor sale, în Canada există un oraş, un liceu şi o şcoală primară care poartă numele lui Fleming.