Folosim cookie-uri fără de care site-ul nu poate funcționa corespunzător. Nu colectăm date personale pentru profilarea utilizatorilor.  Sunt de acord  Află mai multe  Detalii despre cookie-uri

GiZ.ro – Doza de Gadgeturi
GiZ.ro – Doza de Gadgeturi

Cele mai ciudate animale din lume

Cele mai ciudate animale din lume
Ultima modificare: 11 May 2018

Planeta noastră are un număr impresionant de specii de animale, însă unele dintre ele sunt mai interesante decât altele. Chiar dacă am putea probabil să găsim destul de ușor curiozități pentru fiecare specie de animal existent, există cazuri în care unele animale sunt atât de ieșite din comun încât merită să figureze pe lista celor mai ciudate organisme zămislite de natură.

Evoluția vieții e generat o panoplie impresionantă de schimbări pe care nu o vom cunoaște în totalitate niciodată, cele mai bune adaptabile specii prosperând și evoluând doar pentru a fi șterse apoi de fiecare extincție globală care a lovit Terra, lăsând astfel loc unui nou joc al mutațiilor și schimbărilor.

Nu este de mirare că această explozie de viață a creat uneori și ciudățenii precum ornitorincul, mamiferul acvatic cu cioc care depune ouă, sau Issus coleoptratus, specia de greiere care este singura posesoare a unui angrenaj cu roți dințate din regnul animal.

Fără a fi exhaustivă sau măcar obiectivă, acest articol vă prezintă pe scurt cele mai ciudate opt animale care populează regnul animal.

Crevetele-pistolar

Familia creveților-pistolari este extrem de diversificată, aceasta având nu mai puțin de 1100 de specii. Un crustaceu de mici dimensiuni, între 3 și 5 centimetri, crevetele-pistolar trăiește în zona recifurilor de corali și se organizează uneori în grupuri sociale de 200 – 300 de membri care colaborează, se apără și au grijă împreună de urmași. Atunci când specia sa nu este socială, micul crevete trăiește în simbioză cu peștele goby, apărându-se reciproc și comunicând prin contactul direct al antenelor.

snappingshrimp

Acest mic locuitor al oceanelor este însă unic datorită armei din dotare. Față de narval sau peștele-spadă, care au organe contondente pentru atac și apărare, micul crevete-pistol folosește o adevărată armă sonică. În timp ce unul dintre clești are dimensiuni normale, cel de-al doilea este mare cât jumătate din întregul corp și are un mecanism care-i permite să se închidă cvasi-instantaneu. Unde de șoc creată de clește atinge un nivel de zgomot de 218 decibeli și o viteză de 100 km/h, putând ucide pești mici sau putând chiar sparge obiecte casante precum un pahar. Zgomotul provocat de acțiunea acestui organ este una dintre cele mai zgomotoase surse oceanice, coloniile de creveți-pistol putând deranja comunicațiile submarine și sonarele.

Mai mult, șocul sonic este atât de puternic încât provoacă și un fenomen luminos deoarece presiunea de 80 kPa încălzește apa la incredibilă temperatură de peste 4000 de grade Celsius. În cazul în care cleștele masiv este rupt de un atacator, cel de-al doilea clește începe să crească în dimensiuni și formă și îl înlocuiește, în timp ce ciotul organului pierdut generează încet un clește obișnuit nou.

Axolotul

Axolotl (axolot în limba română), sau salamandra mexicană, este un animal ciudat din toate punctele de vedere. Denumit impropriu “pește umblător” deoarece arată ca un pește cu picioare, axolotul este de fapt un amfibian. Spre deosebire de alți amfibieni însă, axolotul ajunge la maturitate fără să treacă printr-o etapă de metamorfoză și rămâne o vietate acvatică prevăzută cu branhii în loc să dezvolte plămâni și să se mute pe țărm.

Cea mai ciudată caracteristică este însă capacitate de a-și regenera membrele sau chiar unele organe vitale pierdute. În locul cicatrizării locului afectat, axolotul își regenerează încet secțiunile afectate, în unele cazuri creând chiar și membre inutile în plus.

axolotl

Nativ în doar două lacuri din Mexic, dintre care unul dispărut iar altul afectat de dezvoltarea orașului Mexico City, axolotul este din păcate o specie amenințată. Acesta este însă crescut în număr mare în captivitate deoarece este un obiect de studiu interesant pentru evoluția vertebratelor și pentru studiul afecțiunilor cardiace și a embrionilor de vertebrate.

Peștele soare

Cunoscut și sub numele Mola Mola, Sunfish (peștele soare în limba română) este cel mai greu pește cu schelet osos, mărimea sa fiind întrecută doar de cea a mamiferelor acvatice, precum balenele, sau cea a peștilor cartilaginoși, precum rechinii.

Mola Mola este o curiozitate de la cap la coadă deoarece este greu de înțeles cum un animal atât de greoi a reușit să lupte pentru supraviețuire. Deși este foarte mare, putând ajunge la o masă de o tonă, acesta consumă doar meduze cu conținut nutritiv scăzut și este nevoit să mănânce non-stop. În plus, înotătoarele subdimensionate nu îi permit decât o deplasare extrem de lentă, iar lipsa unei vezici înotătoare îl obligă să se miște în permanență pentru a nu cădea la fundul apei.

sunfish

Această specie ciudată are câteva atuuri: corpul este dens deoarece este plin de țesut osos și cartilaginos, ceea ce-l face neutru din punct al flotabilității și capabil să-și schimbe adâncimea după plac, iar faptul că poate lenevi la suprafață îl ajută să-și regleze temperatura corpului așa cum face reptilele. În plus, pielea aspră și groasă îl apără de inamicii precum focile sau rechinii, care uneori mușcă bucăți din el fără a reuși să-l omoare.

Peștele cu plămâni

Clasa peștilor cu plămâni (Lungfish, aparținând clasei Dipnoi) include șase specii asemănătoare care, spre deosebire de rudele lor dotate cu branhii, folosesc un sistem pulmonar pentru a respira. Speciile din America de Sud și Africa se nasc cu branhii, însă acestea se atrofiază până la maturitate iar plămânii rămân singurul organ respirator. Specia din Australia își păstrează totuși și branhiile, având totodată doar un plămân, nu doi precum suratele de pe celelalte două continente, și folosește ambele organe în paralel.

lungfish

Fiind specii de apă dulce, peștii cu plămâni se lovesc uneori de perioadele secetoase în care albiile râurilor se golesc. În aceste condiții, peștii cu plămâni se îngroapă în sol, își creează un cocon din mucus și pot supraviețui astfel pe uscat chiar și un an de zile. În cazuri excepționale, unii dintre ei pot supraviețui așa până la cinci ani, însă intră într-un fel de hibernare în care consumul energetic este foarte scăzut.

Acum aproximativ 350 de milioane de ani, unul dintre strămoșii acestui gen de pești a părăsit definitiv mediul acvatic, iar toată viața terestră cunoscută li se datorează probabil acestora.

Tardigradul

Tardigradele, cunoscute și sub numele de water bear (urs de apă), sunt unele dintre cele mai comune, dar totodată și cele mai interesante, micro-animale. Extrem de importante pentru ecologia întinderilor de apă, tardigradele sunt primele care colonizează o zonă nouă, acestea atrăgând astfel alte nevertebrate, care la rândul lor atrag și susțin peștii.

Chiar dacă este mărunt, cele mai mari exemplare atingând abia 1,5 milimetri, tardigradele sunt niște învingători. Pe vremea isteriei nucleare din timpul Războiului Rece se spunea că doar șobolanii și gândacii vor rezista după un cataclism, însă cele peste 1500 de specii de tardigrade sunt mult mai bine dotate la capitolul supraviețuirii extreme. De altfel, acestea au și trecut cu succes peste toate cele cinci extincții globale cunoscute deoarece au o vârstă aproximativă de 500 de milioane de ani.

waterbear

Aceste minuscule animale pot fi găsite oriunde pe Terra, începând de la ghețurile arctice și terminând până la apele calde tropicale și din vârful munților până în adâncurile oceanelor. Mai mult, acestea pot supraviețui la temperaturi de peste 100 de grade sau la doar un grad peste 0 absolut, pot fi complet deshidratate, pot fi lăsate în vid sau în atmosferă fără oxigen și pot face față cu succes la radiații ultraviolete, X sau gama care ar ucide orice altă ființă vie. Chiar dacă este cam mic și cam urât, tardigradul este fără îndoială cea mai rezistentă ființă vie pe care o cunoaștem

Caracatița-mim

Thaumoctopus mimicus, numită ocazional caracatița-mim în limba română, este una dintre cele mai impresionante specii de caracatiță. După cum probabil unii știu deja, caracatițele sunt unele dintre cele mai inteligente specii de animale cunoscute, acestea având o memorie bună, putând rezolva probleme și putând recunoaște forme sau culori.

mimic-octopus

Datorită inteligenței lor, caracatițele sunt foarte bune și atunci când trebuie să se apere, camuflajul fiind una dintre opțiunile populare. Față de alte caracatițe care își pot schimba însă doar culoarea sau modelul, Mimic Octopus se situează pe un nivel superior deoarece poate imita și forma altor animale. Până acum, au fost observate caracatițe-mim care pot imita forma și culoarea peștelui-leu, a șarpelui de mare, a meduzei, a calcanului și a altor 15 specii, dar probabil că acestea nu sunt și singurele modele care pot fi memorate și imitate.

Caracatița-mim a fost descoperită abia în anii ’90, cercetătorii constatând că aceasta a fost tot timpul vizibilă scufundătorilor, însă pur și simplu se camufla prea bine și putea păcăli orice ochi insuficient de atent.

Basiliscul

În mitologia greacă, basiliscul era un șarpe sau o reptilă de mari dimensiuni care ucidea cu privirea, însă basiliscul din America de Sud este departe de această imagine fioroasă. Având dimensiuni de circa 60 – 80 de centimetri și o coadă foarte lungă care constituie 75% din lungimea corpului, basiliscul se remarcă prin coama sa, dar în rest arată ca multe alte șopârle: relativ mică, relativ agilă și colorată în nuanțe de maro.

Basiliscul este unic în lumea animală deoarece este capabil să alerge pe apă. Cheia acestei capacități este pielița care unește degetele picioarelor din spate, aceasta având o suprafață mare în raport cu greutatea corporală a șopârlei. Atunci când se simte amenințată, șopârla o rupe la fugă către cea mai apropiata întindere de apă și o traversează pe picioarele din spate cu aproape aceeași viteză de care este capabilă și pe uscat.

basilisk

Exemplarele mai tinere pot alerga până la 20 de metri pe apă, în timp ce exemplarele mai masive vor reuși să alerge astfel doar 4 -5 metri. De obicei, acest truc este suficient de bun pentru a lăsa un obstacol natural între șopârlă și atacator, iar dacă suprafața de apă este mai mare, șopârla va înota mai departe până când se va simți în siguranță.

Peștele de piatră

Butucănos și ciudat colorat, peștele de piatră (Stonefish, sau Synanceia) nu va câștiga nici un concurs de frumusețe piscicolă, însă aspectul face parte dintre armele lui. Trăind pe fundul apelor, peștele de piatră se camuflează perfect între bolovani și așteaptă răbdător ca prada să ajungă în imediata lui vecinătate.

Cea de-a doua armă a sa este însă mult mai periculoasă. Țepii de pe înotătoarea dorsală ascund cel mai puternic venin folosit de o specie de pești, acesta fiind injectat atunci când exemplarul este atins sau deranjat. Nu doar că trebuie să fiți atenți să nu călcați pe el atunci când intrați în apă, însă acesta poate rămâne pe uscat pentru cel mult 24 de ore atunci când îl păcălește refluxul, ascunzându-se în acest timp sub nisipul plajelor.

stonefish

Neurotoxina sa extrem de puternică are însă un antidot, iar compușii săi se degradează rapid dacă locul injectat este scăldat în apă cu o temperatură de cel puțin 45 de grade, de aceea și numărul de incidente mortale a rămas mic. Din păcate pentru acest pește ciudat, carnea lui este foarte gustoasă, iar toxinele pot fi eliminate ușor prin încălzire sau prin curățarea manuală a glandelor care le secretă, acesta devenind astfel o delicatesă în zona indo-pacifică unde trăiește.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Atenţie: Toate comentariile sunt aprobate manual, de aceea ele vor apărea cu o mică întârziere pe site, atât timp cât respectă regulile bunului simţ.
X
Conținutul de pe GiZ este disponibil gratuit datorită reclamelor pe care ți le afișăm. Te rugăm să dezactivezi Ad Blocker-ul atunci când intri pe site-ul nostru. Îți mulțumim.