Drakensang sau cum clona bate originalul înainte de-a se naşte

RPG, dar nu DnD

Drakensang The Dark Eye este un „third-person party-based RPG” lansat recent de Radin Labs şi bazat pe un joc pe tablă nemţesc (cu acelaşi nume), cu reguli diferite de celebrul sistem Dungeon and Dragons american pe care sunt bazate majoritatea RPG-urilor pentru PC. Totuşi, pentru jucătorul pe calculator diferenţele în reguli nu se simt, pentru că, evident, calculele (gen strength+feats vs. Armour+willpower=damage) sunt făcute automat.

Neverwinter Nights reloaded

Ceea ce sare însă în ochi pentru jucătorul veteran de RPG party-based (adică, pentru neveterani, controlezi un grup de personaje, al tău şi câţiva tovarăşi, şi nu unul singur, ca în Gothic de exemplu) nu sunt deosebirile, ci…asemănările.

Pentru că, de fapt, Drakensang este 100% o clonă de Neverwinter Nights (dacă sunteţi cât de cât familiari cu genul RPG, nu e cazul să explic ce este Neverwinter Nights, dacă nu, e suficient să spun că e unul dintre cele mai celebre, şi pe drept de altfel, jocuri party-based). Absolut totul este identic, de la interfaţă la lupte, genul de quest-uri şi derularea poveştii, mai puţin partea cu dezvoltarea personajului/skills.

Şi asta nu e deloc ceva rău, dimpotrivă, dacă ţinem cont că NWN2 a ieşit în 2006 şi un NWN3 se lasă prea mult aşteptat de fani, iar ultiml expansion, Storm of Zehir, mi s-a părut absolut oribil pentru că a schimbat reţeta, dându-mi fiori de groază că şi următorul joc din serie ar putea fi…diferit (mie îmi plac schimbările în jocurile preferate, cu condiţia să rămână totul la fel :P). Dar, staţi liniştiţi, fani NWN, că există…Drakensang!

Bune….

Primul lucru în topul calităţilor Drakensang este, după părerea mea….lungimea. Ei bine, da, cred sincer că este cel mai lung RPG de până acum, şi asta în condiţiile în care nu l-am terminat încă şi este joc cu poveste fixă, nu are questuri random sau open-ended. Iar la RPG-uri mărimea contează, că de fiecare dată când joc unul care îmi place, mă tem de momentul când…se termină.

Un alt lucru bun este faptul că echilibrează bine partea de dungeon-crawling cu cea de păduri/câmpii/oraşe, astfel încât să împace şi capra şi varza şi să nu te plictiseşti. Tot echilibrată (doar e făcut de nemţi, ei sunt cu echilibrul) este şi oferta de tovarăşi, nici prea mică, astfel că ai toate opţiunile posibile (vrajitor, arcaş elf, dwarf cu topor, rogue şi thief etc., clasicele) dar nici prea mare, să nu eziţi între prea multe opţiuni.

….şi mai puţin bune

Mai slab cu opţiunile stă jocul la personajul tău, iniţial nu poţi alege mare lucru, şi după aceea poţi să îl dezvolţi în ce vrei tu, dar orice i-am făcut la al meu, tot un fel de knight (armură, scut, longsword) mi-a ieşit, ca în bancul cu fabrica românească de biciclete de unde fură şi nea Vasile una, dar oricum o asamblează tot mitralieră îi iese. Dar nu-i bai, că oricum formula standard de party e cam aceeaşi (un arcaş sau vrăjitor să tragă la distanţă, un rogue să deschidă cuferele, un „tank” cu armură să încaseze şi să rabde şi un vindecător – deşi eu personal prefer să îl înlocuiesc cu un al doilea „tank”, stil biltzkrieg în luptă şi mai greu cu vindecatul după).

Totuşi, la organizarea party-ului, nu pot să nu vorbesc despre un mare defect al jocului, frustrant şi care mi-a scos mulţi peri albi: spre deosebire de NWN, unde îi pui pe cei ranged mai în spate şi te enervezi că se duc de nebuni în săbiile duşmane, aici ei chiar stau cuminţi mai în spate, dar nu contează că oricum inamicii sunt întotdeauna haită şi se reped direct peste ei, ocolindu-ţi politicos personajele în armură. Aşa că luptele le dai de obicei în două personaje în loc de patru, că arcaşul şi rogue-ul mor întotdeauna rapid şi enervant.

Şi aici să spun despre alte două lucruri care m–au cam enervat: în primul rând la descuiat de uşi şi cufere îţi vine să dai cu monitorul de pământ, că, şi cu personajul specialist şi cu lockpicking la maxim, tot nu se deschid de obicei nici după cinci încercări (când eu renunţ întotdeauna, dacă nu trebuie neapărat să trec pe acolo). Problema este totuşi niţel îndulcită de faptul că oricum în cufere nu găseşti nimic deosebit, bani ai întotdeauna suficienţi ca să nu te oftici că nu ai găsit nişte lemn de vândut, iar arme magice…nu există (da, faci cam tot jocul cu acelaşi arme, mai degrabă realiste decât fantastice, ceea ce eu o consider o calitate).

Inamicii, chiar şi eternii şobolani şi păienjeni uriaşi, sunt întotdeauna (prea) mulţi şi foarte ai dracu’, aşa că nu o dată o să mori dezonorabil căsăpit de o gaşcă de rozătoare, ca să nu mai vorbim de orci şi alte lighioane mai vânjoase.

Ceea ce mi s-a părut însă chiar prost făcuta este partea de skills, esenţială în orice RPG. Majoritatea acestora efectiv sunt inutile, iar cele utile (gen tras cu arcul, dat cu sabia) sunt limitate la valori insuficiente. Este fustrant şi ajungi de pe la mijlocul jocului să ai zeci de puncte de experienţă neutilizate pentru că…nu merită osteneala. Ceea ce, evident, face ca jocul să fie mai greu, pentru că personajele sunt întotdeauna insuficient dezvoltate faţă de nivelul jocului unde ai ajuns (sau cel puţin aşa se simt).

Şi altele aşa şi-aşa…

Cam aşa sunt luptele cu boşii de nivel: atât de grele, încât nu ştii dacă să le consideri frustrante că dai de la 5 la 10 Load până îi faci sau să le lauzi pentru senzaţia extraordianară de glorie pe care o ai când în sfârşit câştigi lupta. Ca să nu mai zic de faptul că întotdeauna boşii sunt însoţiţi de un grup de alte creaturi deloc uşor de omorât şi ele, aşa că luptele de genul asta au întotdeauna două etape: omori bosul în timp ce fugi de tovarăşii lui, după care dai lupte grele cu ei.

Şi că tot ziceam că nu sunt săbii magice şi alte prostii, mi-a plăcut faptul că în general în joc nemţii nu prea au găsit loc de magie: săbiile sunt normale, inamicii sunt forţoşi dar de obicei ne-magici, oraşele par efectiv târguşoare medievale tipice etc. Consider realismul acesta (mă rog, realism cu orci, elfi şi schelete) un lucru bun, care sper să ramână. Ba chiar îmi permit să visez la ziua când o să apară un RPG realist, în care să fii doar erou medieval, fără vrăjitori şi magie.

O chestie ciudată mi s-a părut la dialoguri: NPC-urile cu care vorbeşti nu spun decât prima replică, apoi tot dialogul este strict scris (am crezut că e un bug, dar am aflat că nu, chiar aşa e făcut jocul). Plus că în 90% din cazuri nu ai opţiuni multiple de dialog, ceea ce e deja depăşit în genul RPG, aşa că în general dai click-uri să treacă o dată dialogul, că oricum o să ai în jurnal ce trebuie făcut, spre deosebire, de exemplu, de jocul Witcher, unde era efectiv o plăcere să porţi conversaţii cu interlocutorii, să le asculţi vocile excelent realizate şi să eziţi între opţiunile de dialog, ştiind că îţi vor schimba radical jocul.

Şi aici am atins şi un alt punct „retrograd”: deja în cam toate jocurile RPG contează ce faci şi ce spui şi alegerile influenţează evoluţia personajului. În Drakensang nu este cazul, nu ai căi alternative de dezvoltare.

Clona vs. Original

Ca să revin la comparaţia cu NWN, că şi aşa de multe ori efectiv uitam că nu joc NWN2, Drakensang este evident superior grafic (totuşi e 2009 faţă de 2006), dar mi-aş fi dorit să aibă o atmosferă mai întunecată (şi aici cam totul e în general de rău şi merge prost, ca să ai tu ce să salvezi, însă e lumină afară, străluceşte soarele, copacii sunt verzi şi oamenii sănătoşi şi în general buni, spre deosebire de NWN, mai ales primul, unde era mereu întuneric, frig, totul în ruină, oamenii bolnavi sau pervertiţi şi fondul sonor compus din vaiete şi case arzând).

Tot la capitolul grafică, pot spune că s-a muncit la joc, este efectiv frumos, iar detaliile sunt numeroase şi individualizează fiecare mediu (pădure, peşteră, castel, câmpie etc.). Destul de idioată e camera, nu am avut probleme cu controlul ei, fiind veteran NWN (e acelaşi gen de cameră, o roteşti în toate părţile şi până te înveţi e greu, dar apoi e chiar plăcut), însă în spaţiile mici (tunele, camere) se duce aiurea raportat la personajul selectat, aşa că de multe ori dacă vreau să văd ce face eroul, trebuie să selectez pe altcineva şi să mă uit indirect.

Concluzia e de bine….

Pe ansamblu, jocul este real o plăcere, şi am insistat pe defecte pentru că numeroasele calităţi pe care le are se pot reduce la una: e un NWN reloaded. Deci cam toate calităţile NWN (multe şi mari) le are şi Drakensang, şi asta e cu atât mai important cu cât, dacă rămân schimbările din ultimul expansion, se pare că aceste calităţi nu vor mai fi prezente tocmai în în următorul…Neverwinter Nights (sper să mă înşel şi sper că reacţiile mixte ale fanilor le-au dat de gândit).

Deci, pentru mine, Drakensang înseamnă speranţă: mi-e teamă că seria NWN o ia razna, dar mă liniştesc că a apărut o clonă care preia moştenirea la standarde înalte. Aşa că nici nu l-am terminat şi deja ….vreau Drakensang 2!