Mari inventatori români: Anastase Dragomir şi scaunul ejectabil

Anastase Dragomir a inventat în 1930 o versiune timpurie a scaunului ejectabil pentru ca piloţii avioanelor să se poată salva în cazul unor defecţiuni tehnice.

La inceptului secolului XX, industria aviatică era abia la început, într-o perioadă în care diversele aparate de zbor apărute peste noapte se perfecţionau într-un ritm accelerat. Printre personalităţile de bază ale domeniului se numărau şi Traian Vuia şi Aurel Vlaicu, recunoscuţi la nivel global pentru meritele aduse la dezvoltarea aviaţiei.

Printre toţi aceşti inventatori ai aparatelor de zbor se numărau însă şi câţiva ingineri care se gândeau la siguranţa piloţilor. Ce şanse de supravieţuire ai în cazul unei defecţiuni tehnice la bord, atât de comună într-un domeniu aflat la începutul dezvoltării sale?

Aşa cum ştim cu toţii pe baza accidentelor aviatice care au loc şi în prezent, şansele de supravieţuire într-un avion tind spre zero. Asta nu înseamnă însă că nu există şi diverse metode prin care şansele de supravieţuire să crească, în special în cazul avioanelor militare, care au de regulă la bord un singur pilot.

Dezvoltarea acestor sisteme a început cam în aceeaşi perioadă de debut a aviaţiei, iar printre pionierii acestui domeniu s-a aflat şi un inginer român.

Scaunul ejectabil inventat de Dragomir aa aparut pe timbrele postale

Cine este Anastase Dragomir

Numele acestui inginer român este Anastase Dragomir, născut în Brăila în 1896. În perioada copilăriei, Anastase a fost martorul zvonurilor de încercare ale lui Vuia şi Vlaicu, însă a fost marcat şi de decesul celui de-al doilea în timpul unui zbor efectuat în 1913 cu scopul de a traversa Carpaţii.

Astfel de evenimente au stat la baza dorinţei sale de a dezvolta diverse sisteme de siguranţă pentru piloţi, iar pentru a-şi pune ideile în practică a plecat la Paris, unde s-a angajat la mai multe fabrici de avioane.

Cabina catapultabilă

Pe parcursul mai multor ani de studii şi experimente la locurile sale de muncă, Anastase Dragomir reuşeşte să dezvolte un prim sistem real de siguranţă, iar în demersurile sale a fost ajutat de un alt român, Tănase Dobrescu.

Astfel, în 3 noiembrie 1928, el a înregistrat în Franţa o cerere de brevet cu numele “Nouveau système de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aérienne”, care în limba română se traduce prin “Nou sistem de montare al parașutelor la aparate de locomoție aeriană”.

Potrivit cererii de brevet, invenţia reprezenta “un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”. Mecanismul includea o serie de comenzi care puteau fi apelate de pilot înainte şi după ejectarea din avion, pentru a oferi un minim de control.

Portretul lui Anastase Dragomir

Dragomir a reuşit să testeze pentru prima oară invenţia la aproape un an distanţă, în 29 august 1929, din cauza numeroaselor dificultăţi financiare prin care trecea industria aviatică. Experimentul a avut loc lângă Aeroportul Orly din apropierea Parisului, care este utilizat şi în zilele noastre în special de companiile aeriene low-cost. În cadrul testului a fost utilizat un avion al companiei franceze Farman în care a fost montată o cabină catapultantă, iar experimentul a fost un succes real. Presa franceză a vremii a lăudat invenţia romanului şi aportul acesteia la îmbunătăţirea siguranţei pentru piloţi.

Impulsionat de acest succes, Dragomir revine în ţară şi colaborează cu Serviciul Tehnic al aviaţiei române pentru a pune la punct o experienţă similară. Cu ajutorul căpitanului Constantin Nicolau, Dragomir repetă demonstraţia cu cabina catapultabilă în 26 octombrie 1929 pe Aeroportul Băneasa din Bucureşti cu ajutorul unui avion Avia.

Recunoaşterea oficială a invenţiei sale a venit însă abia în 1930, atunci când a obţinut brevetul pentru cererea depusă iniţial în 1928. Totuşi, data patentarii este recunoscută oficial ca cea în care Dragomir a depus cererea iniţială, adică 3 noiembrie 1928.

Îmbunătăţirea scaunului ejectabil

Anastase Dragomir nu s-a mulţumit însă doar cu obţinerea brevetului pentru prima versiune a cabinei catapultabile, astfel că în următorii ani a lucrat la îmbunătăţirea acestuia. Prin urmare, el a introdus o serie de factori, cum ar fi rarefierea aerului la peste 4.000 de metri altitudine, scăderea drastică a temperaturii într-o astfel de situaţie sau curentul de aer cu forţa de 3 tone care izbeşte pilotul care se catapultează dintr-un avion care zboară cu 1.000 de kilometri pe oră.

În acest sens, Dragomir obţine un nou brevet de invenţie în 1950 cu numele de “celulă paraşutată”, însă de data aceasta vorbim de unul românesc, care în descriere menţiona “folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus; folosirea unei cabine etanşe sau semietanşe, în funcţie de efectuarea zborului la anumite înălţimi şi folosirea pentru cabinele semietanşe a unui dispozitiv mecanic care să permită, în caz de nevoie, debitarea oxigenului şi aerului necesare vieţii“.

Zece ani mai târziu, Dragomir şi-a pus ideile în practică şi în cazul avioanelor de pasageri, cu un sistem care prevedea cabine catapultabile pentru fiecare pasager.

Invenţiile lui Anastase Dragomir au fost preluate inclusiv de armata americană. Datorită resurselor financiare mult mai generoase pe care le-au avut la dispoziţie, inginerii americani au reuşit să îmbunătăţească cabina catapultantă şi au transformat-o într-un veritabil scaun ejectabil. Acesta a fost implementat ulterior pe avioanele supersonice militare, iar în prezent scaunul ejectabil a devenit o componentă banală a acestor aparate de zbor.

Anastase Dragomir a încetat din viaţă în 1966, la vârsta de 70 de ani.