De ce încă mă joc Tropico?

Ei bine, da, deşi acest venerabil joc are 9 ani, nu numai că încă îl joc cu mare plăcere, dar nici nu i-am găsit vreun urmaş demn, cu atât mai puţin un egal (vom vedea în septembrie cum se prezintă noul Tropico 3, căci Tropico 2 Pirate Cove nu a fost un sequel, ci doar o versiune cu piraţi, de altfel mai proastă). Iar la întrebarea „de ce?”, răspunsul e simplu: complexitatea.

Am jucat cam toate simulatoarele de oraş/societate din ultimul deceniu (seria Settlers, seria Anno…, Children of the Nile, Civ City Rome şi altele), dar nici unul nu oferă „the whole package” ca Tropico.

În Tropico, unde joci rolul unui presidente dintr-o micuţă republică din Caraibe, este simulat perfect absolut totul: economia, politica, relaţiile externe, turismul, religia, toate bătăile de cap pe care le-ar avea un Fidel Castro sau altul asemenea. Şi ce îl face atât de fantastic este faptul că totul se leagă: orice decizie iei într-un domeniu, afectezi toate celelalte domenii.

Şi mai grozav este că toţi omuleţii de pe hartă se simt reali, au aspiraţii, aparţin unor familii şi partide politice, au opinii, dorinţe şi nevoi, îşi cer drepturi salariale sau devin rebeli şi, coşmarul oricărui lider politic, ….votează. Şi da, poţi să-i suprimi cu armata, să-i arunci pe opozanţi în puşcărie sau să îi corupi, dar orice acţiune va avea consecinţe şi la un moment dat o să fii la fel de surprins ca şi Ceauşescu, când o să te trezeşti cu o mulţime furioasă şi înarmată în faţa palatului prezidenţial apărat de câţiva securişti disperaţi.

Tropico – loading screen

Nici atunci când hotărăşti, în vasta ta mărinimie, să îi conduci demn, să le faci case, să le dai salarii şi democraţie nu va fi deloc uşor. Dimpotrivă, căci, aşa cum vedem acum în criza din realitate, bunele intenţii costă mult, iar fondurile pe care le dai la construit blocuri şi la crescut salarii nu vor mai ajunge la armată şi poliţie (care, cel puţin în joc, se revoltă), nici în fabrici şi uzine (iar mogulii îţi vor deveni ostili, vorbesc tot de joc, ce vă imaginaţi), nici în catedrale şi biserici (nici în Tropico nu scapi de inflenţa clerului asupra „prostimii”).

De fapt, asta e caracteristica principală în Tropico, indiferent că e vorba de dezvoltarea economică sau de politică: eşti tot timpul pe muchie de cuţit. Orice decizie pozitivă iei, sigur are un efect negativ în altă parte, şi întregul joc vei fi captivat de activitatea de „fine tuning”, fără ca vreodată să ajungi la „societatea ideală”.

Aşa că vei avea parte de orice îţi poţi imagina ca presidente: de FMI, dacă ai deficit prea mare; de intervenţia militară a SUA, dacă exagerezi cu „socialismul multilateral dezvoltat”; de sărăcie şi foamete dacă exagerezi cu „capitalismul sălbatic”; de rebeliuni dacă eşti dictator sau de alegeri dificile dacă guvenezi democratic; de corupţie; de lovituri militare; de catastrofe naturale; este practic un nesfârşit coşmar în care întotdeauna va trebui să gaseşti soluţii, deseori indirecte. Şi oricând mulţumeşti pe cineva, sigur vei înfuria pe alţii.

Asta mă fascinează la acest joc: ai o incredibilă libertate de decizie, cu o simulare fantastic de detaliată a tuturor aspectelor, dar suporţi consecinţele, ceea ce te face să te simţi responsabil. Ba chiar, aş putea spune, Tropico este singurul simulator moral, dacă pot inventa un astfel de termen: simţi impactul acţiunilor tale asupra unor oameni (mulţi) şi apoi trebuie să decizi cui faci rău şi cui bine.

Iar calitatea principală care mă va ţine în continuare lipit de Tropico este faptul că atunci când îţi propui un scop în joc, trebuie să înfrângi întotdeauna obstacole neaşteptate şi să faci compromisuri, să negociezi o cale de mijloc. Nimic nu este ferm şi clar în Tropico, ca de obicei în jocuri, ci totul e variabil şi discutabil.

Ca în viaţă.